Ce trebuie să știi înainte de a începe un proces civil

Am fost surprins de câteva ori de întrebări din partea clienților, referitoare la generalități legate de modul cum se desfășoară un proces civil. Pentru a da un răspuns anticipat unor asemenea întrebări am pregătit acest articol.

Câteva noțiuni

Fără a încerca definiții de manual, e nevoie să lămurim în termeni cât mai ușor de înțeles ce înseamnă „proces civil” sau „acțiune civilă”.
Probabil că mulți au auzit mai degrabă despre „proces penal”, „dosar penal”, „Codul penal” etc. și mai puțin despre variantele civile ale acestor noțiuni.

În termenii cei mai simpli, procesul civil este o activitate declanșată de o cerere adresată instanței de judecată, prin care o persoană pretinde un lucru sau o conduită în contradictoriu cu o altă persoană. Scopul ar fi ca instanța să dea o hotărâre judecătorească prin care să fie recunoscute pretențiile și, la nevoie, acestea să poată fi impuse cu ajutorul autorității statului; atunci am vorbi despre „titlu executoriu”, „executare silită”, „executor judecătoresc” ș.a.m.d. Lucrul sau conduita pretinsă pot varia foarte mult – de pildă: recunoașterea unui drept de proprietate, obligația de a plăti o sumă de bani, obligația de a face o lucrare sau de a înceta o activitate, anularea sau rezilierea unui contract, anularea unui act administrativ, divorțul, partajul, stabilirea filiației etc.

Practic, este vorba despre rezolvarea conflictelor dintre persoane, nu în mod direct, ci prin apelarea la autoritatea judecătorească a statului, căreia i se cere să aplice legea într-o situație de fapt concretă. Ideea de bază este că într-o societate modernă, civilizată, nimeni nu trebuie să-și facă dreptate singur – deci, nu după bunul lui plac, nu după forța sau capacitatea lui de a intimida, nu după influența pe care o are în societate, ci după reguli aplicabile tuturor, impuse de o autoritate care să acționeze imparțial (măcar teoretic…).

Cel care inițiază procesul civil este denumit reclamant, iar cel împotriva căruia se desfășoară procesul este denumit pârât. Denumirile lor pot varia în funcție de faza procesului (reclamant – pârât în judecata în primă instanță; apelant – intimat în apel; recurent – intimat în recurs etc.) sau în funcție de tipul cererii (ex. în contestații la executare reclamantul este denumit contestator). Esența este că, în orice fază procesuală sau tip de cerere, o parte acționează împotriva alteia. Toate lucrurile de mai sus sunt prevăzute în diverse legi, dintre care cea mai generală („drept comun în materie”) este Codul de procedură civilă.

Clarifică problema

Procesul civil pornește la cererea unei persoane care urmărește realizarea sau constatarea unui drept sau interes (legitim) al său, în contradictoriu cu o altă persoană care nesocotește acest drept sau interes.

Așadar, prima întrebare ar fi: care este problema care ar trebui rezolvată printr-un proces? În funcție de răspunsul la această întrebare se poate stabili dacă se poate sau nu porni un proces civil, ce obiect ar avea o cerere adresată instanței, cărei instanțe ar trebui să-i fie adresată cererea, dacă este sau nu scutită de taxă judiciară de timbru etc.

Care sunt probele?

Regula generală este că acela care pretinde ceva trebuie să facă proba acelei pretenții. Ideea e că nimeni nu ar trebui să fie crezut doar pentru că afirmă, ci numai dacă și dovedește ce a afirmat. „Ceea ce poate fi afirmat fără probe, poate fi respins fără probe” – o zicere a lui Christopher Hitchens, foarte potrivită contextului. De aceea nu este suficient „să știm” sau „să simțim” că avem dreptate, pentru că toți putem afirma, ști sau simți că avem dreptate. E nevoie să putem dovedi acea dreptate – un lucru nu întotdeauna ușor de realizat.

Una dintre sarcinile esențiale ale oricărei instanțe este aceea de a stabili situația de fapt, pe baza probelor propuse de părți sau chiar de instanță. Numai după ce este lămurită că din probele administrate rezultă adevărul, instanța poate trece la aplicarea regulilor prevăzute de lege pentru o situație de fapt dată. Mijloacele prin care se poate face dovada celor afirmate într-un proces sunt reglementate cu destule detalii de lege.

Important este ca faptele afirmate să fie în mod convingător dovedite: să se arate că există așa cum au fost afirmate, că au legătură cu ceea ce se susține, că pot conduce la aflarea adevărului și pot fi încadrate de instanță într-o situație prevăzută în lege.

Deci, o a doua mare întrebare la care trebuie să răspundă cel care dorește să pornească un proces civil este: care sunt probele? ce dovezi am pentru ceea ce pretind?

Fără a intra în amănunte, afirmațiile făcute în proces se pot dovedi prin: înscrisuri (documente de orice fel), martori, recunoașterea făcută de partea adversă, expertiză, înregistrări audio sau video, obiecte etc. Existența probelor nu este neapărat o garanție a succesului în proces, însă, lipsa probelor este (sau mai bine, zis, ar trebui să fie) o certitudine a eșecului în proces.

Cheltuielile de judecată

Procesul civil costă. Toate costurile pe care le implică un astfel de proces sunt denumite de lege „cheltuieli de judecată”. Pot fi destul de variate: de la cheltuieli fixe (ex. taxa judiciară de timbru – o sumă impusă de stat pentru anumite tipuri de cereri, fără de care, în mod obișnuit, instanța nu va continua analiza cazului) la cheltuieli variabile sau chiar neprevăzute (ex. onorariul cerut de un avocat, stabilit în urma negocierii cu clientul; onorariul de expert).

Regula este că fiecare parte își achită cheltuielile care îi revin. Dacă va câștiga procesul, va avea dreptul de a pretinde recuperarea lor de la partea care a pierdut – bineînțeles, cu diverse reguli de amănunt prevăzute de Codul de procedură civilă. Deci, da, dacă pierzi procesul, este posibil să fii obligat să plătești celui care l-a câștigat cheltuielile făcute de acesta în legătură cu procesul.

Taxa judiciară de timbru

În România serviciul public la justiției nu este gratuit. Pentru a finanța unele cheltuieli de funcționare a sistemului justiției, dar, uneori, și pentru a descuraja apelarea la acesta (unii ar spune „în mod abuziv”, alții – „în mod justificat”), prin lege sunt stabilite diverse taxe judiciare de timbru, care trebuie plătite de cei care acționează (reclamanți, apelanți, recurenți, contestatori etc.) într-un proces civil.

Taxele judiciare de timbru sunt reglementate, în principal, de O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Plata taxelor nu garantează și reușita în proces; neplata taxelor asigură, însă, eșecul (anularea cererilor „netimbrate” – pentru care nu s-a plătit taxa stabilită de instanță). Obligația de plată a taxelor judiciare poate fi modificată de instanță, la cererea părții interesate, prin modalități precum: eșalonare, reducere sau scutire de taxă. Regulile sunt prevăzute atât în O.U.G. nr. 80/2013, cât și în O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.

Pentru a calcula o taxă judiciară de timbru pentru cereri evaluabile în bani (v. art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013) există pe net o mulțime de calculatoare. Am scris și eu unul aici.

Onorariul de avocat

Contractul de asistență juridică dintre avocat și client cuprinde clauze privind onorariul avocatului. Acesta se stabilește liber între părțile contractului. Poate fi orice sumă de la 0 la ∞. Totuși, Uniunea Națională a Barourilor din România a stabilit și niveluri orientative minimale pentru onorariile avocaților, măsură similară celor din alte profesii juridice (ex. O.M.J. nr. 46/C/2011 pentru aprobarea Normelor privind tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de notarii publici, O.M.J. nr. 2550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești).

Dacă suma stabilită în contract este și plătită, fiind emisă o dovadă a plății (ex. chitanță, extras de cont), la cererea clientului, avocatul poate cere instanței, în baza acelei dovezi, obligarea părții adverse clientului său la plata acelui onorariu. Instanța are posibilitatea legală de a acorda o sumă mai mică decât cea cerută, fără ca între client și avocatul său să se schimbe ceva în privința onorariului.

Alte cheltuieli

Desfășurarea procesului poate atrage și alte cheltuieli. De pildă, dacă se administrează proba cu expertiza, expertul are dreptul la un onorariu pentru munca sa; dacă se utilizează un interpret sau traducător, acesta are dreptul de asemenea la un onorariu; dacă un martor cere și face dovada cheltuielilor pe care le-a făcut sau pierderilor pe care le-a suferit pentru a se prezenta la proces, are dreptul la a-i fi plătite aceste costuri de partea care pierde procesul.

Durata

Un proces civil consumă nu numai nervi și bani, ci și timp. Există și tipuri de acțiuni pe care legea le prevede ca fiind „urgente” (o noțiune extrem de relativă în „practică”), însă procesele tipice implică durate de la câteva luni până la ani.

Până la momentul citării părților pentru primul termen de judecată pot trece și luni – ex. după depunerea cererii de chemare în judecată, instanța o comunică pârâtului, dându-i de regulă un termen de 25 de zile pentru a depune întâmpinarea; după primirea întâmpinării, instanța o comunică reclamantului pentru a-i da posibilitatea ca în termen de 10 zile să depună răspuns la întâmpinare, abia apoi poate fi fixat primul termen de judecată (cel mult 60 de zile de la rezoluția judecătorului). Detaliile termenelor acestea sunt prevăzute de art. 201 din Codul de procedură civilă și pot fi calculate și folosind calculatorul de aici.

Sunt procese care se termină la primul termen de judecată, după cum sunt procese care durează și 2-3 ani. Trebuie știut că:

  • din iulie până în septembrie instanțele au vacanță, judecând doar anumite tipuri de procese;
  • proba cu expertiza atrage, de obicei, cele mai multe prelungiri ale duratei proceselor; în unele cazuri, nici proba cu martori nu se administrează foarte repede;
  • de obicei, în practica instanțelor se acordă termene de judecată din lună în lună; pot fi excepții, bineînțeles.

Rezultatul

Orice proces civil are ca scop obținerea unei hotărâri judecătorești prin care instanța să dispună asupra cererilor făcute de părți.

Ca regulă, un proces civil va avea cel puțin o parte nemulțumită de rezultat, deși nu este exclus ca ambele părți să fie nemulțumite.

Trebuie știut că hotărârea în sine nu este altceva decât un document emis de o autoritate a statului – document important pentru că permite celui căruia îi este favorabil să încerce să-și realizeze dreptul sau interesul astfel recunoscut.

Hotărârile judecătorești pot fi denumite: încheieri (date de obicei la fiecare termen de judecată pentru a arăta în scris ce s-a întâmplat la acel termen și ce a dispus instanța), sentințe (date de obicei la sfârșitul judecății în fața primei instanțe) sau decizii (date de obicei în căile de atac – ex. apel, recurs etc.).

Obligarea efectivă a părții care a pierdut procesul să realizeze ceea ce este stabilit prin hotărâre este o altă chestiune. În principiu, odată ce s-a dat o hotărâre care pune capăt procesului, ea poate fi executată (adusă la îndeplinire) voluntar sau forțat. Partea câștigătoare este cea care are, de obicei, dreptul de a decide. În câteva cazuri, neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate fi infracțiune și astfel, poate atrage răspunderea penală a celui vinovat, însă, de cele mai multe ori, partea interesată va trebui să apeleze la un executor judecătoresc pentru a constrânge partea adversă să respecte hotărârea (aici putem vorbi despre executare silită, contestație la executare, prescripție a dreptului de a cere executarea silită etc.).

Căi de atac

Hotărârile judecătorești pot fi atacate (criticate) la instanțele și în condițiile prevăzute de lege. Există numeroase reguli legate de termenele și condițiile pentru realizarea acestor căi de atac.

Hotărârile pot deveni definitive („finale”) în diverse moduri – ex. prin expirarea termenelor pentru atacare, prin soluționarea căilor de atac declarate, prin manifestarea de voință a părților, în urma unor înțelegeri sau renunțări.

Mijloacele prevăzute de lege pentru a pune în discuție o hotărâre judecătorească se numesc căi de atac.

Instanțele au obligația să indice calea de atac și termenul de declarare la sfârșitul hotărârilor, însă pot exista și cazuri în care instanțele omit sau greșesc această indicare (din diverse motive – de la calitatea proastă a legii la greșeala sau lipsa de pregătire a unor judecători).

Calea de atac obișnuită (ordinară) este apelul, însă există reguli care stabilesc și alte căi de atac (ex. recurs, revizuire, contestație în anulare, cerere în anulare). Esența este că, măcar teoretic, partea nemulțumită de rezultatul din proces, are șansa de a obține o soluție (mai) favorabilă, cu condiția să respecte toți pașii prevăzuți de lege.

Concluzie

Un proces civil nu este ceva care ar trebui tratat cu ușurință. Este un eveniment stresant pentru orice parte, cu potențial de câștig sau pierdere, care implică o mulțime de resurse (bani, timp, nervi, relații sociale). În cele mai multe cazuri, un proces este o activitate în care vei avea nevoie de un specialist (avocat, consilier juridic). După cum nu este recomandabilă automedicația, în lipsa sfaturilor date de medicul specialist, nu este recomandabilă nici apărarea în procese, în lipsa unui specialist calificat în drept.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *